Viata de student

Viaţă de student român în Statele Unite ale Americii



Câţiva tineri români de la universităţi americane de top povestesc cum s-au adaptat la lumea de dincolo de ocean: cum e în campus, unde pot să mănânce mămăligă şi sarmale

Ai fost acceptat de o universitate din Statele Unite ale Americii? "Adevărul" îţi spune la ce să te aştepţi, pornind de la experienţele unor români care studiază pe tărâm american.

Afli că o universitate americană de prestigiu te-a ales să-i fii student. Explozie de bucurie, de entuziasm...
De îndată ce trece însă euforia momentului, sumedenie de întrebări îţi invadează mintea. O să rezist numeroaselor ore de zbor? O să m-aştepte cineva la sosire? Cum or fi căminele?

Cu cine o să stau în cameră? Ce-o să mă fac fără mama, fără tata, fără prietenii de-acasă? O să găsesc români în campus? Cum o să fie, oare, viaţa mea la mii de kilometri depărtare? "Adevărul" îţi aduce în faţă poveştile câtorva tineri români care studiază astăzi în Statele Unite ale Americii, ca să capeţi răspunsul la întrebările ce-apar în urma schimbării radicale din viaţa ta.

Despărţirea de România

"Cred că n-o să uit niciodată zborul către Statele Unite. Mai zburasem cu avionul, dar cred că era cel mai lung zbor de până atunci", îşi aminteşte Anda Gânscă, studentă în primul an la Stanford University. "Ţin minte că aveam o carte pe care încercam cu disperare să o citesc ca să îmi scot din minte că mă despărţeam de tot ce iubeam acasă pentru o perioadă lungă de timp.

Cartea nu m-a ajutat deloc şi nici filmele oferite în avion. Aşa că mi-am tras pătura peste faţă şi am plâns până am ajuns în San Francisco. Mă sufocam ştiind că acel zbor îmi va schimba viaţa pentru totdeauna şi că e un proces absolut ireversibil."

Zborul către lumea necunoscută de dincolo de ocean i-a rămas în minte şi lui Alexandru Ene. A plecat în 1998 în State, ca să studieze la Harvard, şi-acum e în ultimul an de doctorat la Stanford: "Am ajuns în State pe 5 septembrie 1998. Nu mai zburasem până atunci şi mi-au pierdut bagajele în tranzit, între Heathrow şi Gatwick, tot ce aveam al meu când am terminat liceul, îngrămădit în două valize. Tot ce aveam la mine erau 200 de dolari însumând economiile părinţilor atunci când am plecat de-acasă. Am împrumutat minimul necesar de la colegii mei din primul an, până când mi-au venit valizele, o săptămână-două mai târziu".

E şti aşteptat la aeroport

Chiar dacă primul zbor peste Ocean e lung şi traumatizant, trebuie să ştii că universităţile mari nu se dezmint, aşa că la sosire vei fi preluat de o maşină care te va duce până în campus.

"Universitatea trimisese o echipă la aeroport care să preia toţi studenţii internaţionali. Am ajuns în campus în aproximativ 40 de minute", îşi aminteşte Stoica Cristinel Popa, şi el boboc la Stanford University. Cazarea şi celelalte aspecte care ţin de viaţa în campusul universităţii sunt şi ele foarte bine puse la punct, cu mult înainte de sosirea ta.

"Cu cazarea rezolvasem cu 2-3 luni înainte. Completasem diverse formulare cu preferinţele mele şi Stanford îmi trimisese un pachet informaţional de 80 de pagini încă din luna iunie. Stanford University e a doua universitate ca mărime din lume, 33,1 km pătraţi (n.r. - după Universitatea din Moscova), şi din acest motiv are foarte multe oportunităţi de cazare, iar majoritatea studenţilor locuiesc în campus. Pentru undegraduate, categorie în care mă încadrez şi eu, universitatea are mai multe complexuri, fiecare fiind alcătuit din mai multe cămine.

O parte din cămine sunt mixte, adică au studenţi de toate etniile, iar o parte au anumite tematici, caz în care majoritatea studenţilor face parte dintr-un anumit grup etnic.

Fiecare student are dreptul să aleagă în ce tip de cămin va sta. Eu am ales să stau în Casa Zapata, cu tematică chicano/latino, pentru că am vrut să exersez spaniola cu vorbitorii nativi."

Uof, mâncarea...

La capitolul "mâncare" sunt probleme, niciunul dintre studenţii noştri nu pare să se-mpace cu obiceiurile culinare americane. "Mi-a luat ceva vreme până să găsesc o pâine care să semene un pic cu cea de-acasă şi care să-mi placă. Mâncare românească nu prea e de cumpărat în Boston. Cel mult, îţi poţi lua nişte brânză românească de la un magazin rusesc ţinut de nişte evrei", spune Emanuel Stoica, doctorand la MIT. Din fericire însă există, la fiecare universitate, câte o organizaţie a studenţilor români care pregăteşte petreceri româneşti cu mămăligă şi sarmale.

"Invită prietenii români când faci tocăniţă ca să te invite şi ei"

În cei aproape 10 ani de când e pe tărâm american, Alexandru Ene, doctorand la Stanford a învăţat cam pe unde să caute produse care aduc cu cele româneşti: "Brânză de vacă iau de la mexicani, frunză de viţă sau de varză murată pentru sarmale, doar dacă am noroc cu un magazin est-european prin zonă, foi de plăcintă, de la vreun patiser grec. Totul e să-i întrebi pe colegii mai mari unde să cauţi şi să ştii cum se numeşte pe englezeşte. Cartea de bucate de Sanda Marin e, de asemenea, un prieten foarte bun. Timpul necesar preparării îţi va crea însă un dezavantaj faţă de restul colegilor care îşi cumpără sendvişuri sau mănâncă de la fast-food. De aceea, e bine să ai prieteni români şi să-i inviţi când faci borş sau tocăniţă, ca să te invite şi ei când gătesc".

Şi, dacă mălai, drojdie sau brânză mai găseşti, slănina e destul de greu de depistat, iar gogoşarii sunt o raritate.

În cămine, condiţii decente

Camerele sunt, în general, cu 2 sau 3 paturi, mobilate, cu baia pe hol. "Sunt OK", "nimic luxos", "decente", "gen hotel 1-2 stele", "liniştite, locuibile", "foarte curate", cam aşa au descris căminele studenţii români de la Stanford, Harvard, Massachusetts Institute of Technology (MIT), University of California Berkeley. "Iar în campus, mai toată lumea merge pe bicicletă de la cămin la cursuri sau la laborator", spune Alexandru Ene, de la Stanford.

Românii, ajutaţi să se integreze

Universităţile sunt preocupate să uşureze procesul de adaptare a studenţilor internaţionali, aşa că organizează tot soiul de evenimente pentru boboci.

Sebastian Burduja, anul IV la Stanford, explică: "În general, la universităţile din SUA, internaţionalii beneficiază de un <> special, care constă în prezentarea campusului, a căminului, rezolvarea unor probleme cu viza (dacă există) şi mai multe excursii distractive. Ţin minte că în anul meu ne-au dus pe toţi studenţii internaţionali pe o plajă din apropiere, la Santa Cruz, şi acolo am petrecut câteva ore bune de <> . Acesta e un cuvânt-cheie al primelor zile şi se referă la cunoaşterea colegilor, de unde sunt, ce planuri au, şi se realizează prin jocuri speciale, care mie mi-au amintit puţin de grădiniţă".

Bobocii, îndemnaţi să se cunoască

Mihai Giurgiulescu, care a absolvit în 2007 University of California Berkeley, povesteşte şi el: "Primele zile au fost destul de stresante, dar în cămine administraţia e foarte organizată şi are puse la punct multe programe prin care îi îmboldeşte pe bobocii speriaţi să facă cunoştinţă, să participe împreună la diferite activităţi şi să exploreze zona. De exemplu, căminul meu avea opt etaje iar eu eram tocmai la ultimul. Ne-au strâns pe toţi de pe etaj şi ne-au băgat în camera comună, unde a trebuit să ne spunem numele, de unde suntem şi ceva interesant despre noi. Iar în următoarele zile a trebuit să învăţăm numele tuturor persoanelor de pe etaj. Ceilalţi au avut ceva probleme cu numele meu, la început..."

Florin Albeanu, azi doctorand la Harvard, îşi aminteşte că atunci când a ajuns el în State, în august 1998, după ce fusese acceptat la MIT, a fost aşteptat de o aşa-numită "familie-gazdă": "La MIT există un program pentru studenţii internaţionali, care sunt preluaţi de o familie de americani, de obicei, foşti studenţi ai universităţii, care îi ajută să se orienteze/adapteze".

Oricum ar fi, universitatea care vă acceptă va avea grijă de voi, ăsta e un lucru clar.

Petreceri româneşti la mii de kilometri depărtare

Odată ce-aţi ajuns în campus, sfatul nostru este să vă înscrieţi în organizaţia studenţilor români din universitate. Câte-o organizaţie de acest fel există la mai toate universităţile unde studiază români şi ea vă poate oferi ajutor într-o sumedenie de situaţii.

Mai presus de toate, apartenenţa la un grup de felul acesta vă mai potoleşte dorul de casă."Studenţii români se caută în lumea asta pentru că au nevoie să ştie că reperele pe care şi le-au format în România încă mai există. De exemplu, că se merge la Înviere de Paşte sau că se vopsesc ouă roşii", explică Sebastian Burduja. Având drept menire să-i ajute pe studenţii români să se adapteze şi să promoveze România în campus, organizaţiile pun la punct sumedenie de evenimente: seri de filme româneşti, petreceri de Paşte, Crăciun, de ziua naţională, picnicuri, seri de dans, concerte, vizite ale unor personalităţi din ţară, conferinţe...
Iar pe site-urile organizaţiilor găsiţi o mulţime de informaţii utile: în ce constă admiterea, unde puteţi citi cărţi româneşti, unde sunt bisericile româneşti, de la ce magazine se pot cumpăra produse care seamănă cu cele de acasă. (Florentina Ţone)

Clientul nostru, stăpânul nostru

"Universităţile din Statele Unite, mai ales la undegraduate, sunt organizate să aibă grijă de studenţi şi să-i informeze în legătură cu tot ce se întâmplă", spune Alexandru Ene, de la Stanford. "Ca la grădiniţă, nu te scapă niciun moment din vedere, mai ales că mulţi părinţi plătesc enorm de mult şi vor să ştie că odraslele sunt în siguranţă.

Din cauză că americanii au o pasiune pentru a da în judecată pe oricine şi oricând, în special instituţiile şi persoanele care au bani, universităţile au grijă de studenţi mai ceva ca acasă, ca să nu se întâmple ceva şi să se trezească cu părinţii pe cap. Universităţile private acţionează ca nişte companii, fac mulţi bani, însă trebuie să-şi mulţumească clienţii, adică pe cei care plătesc taxele."